Alexandra Nechita – Micuţa Picasso – De la pictură la sculptură
Alexandra Nechita, supra-numită “Micuţa Picasso”, este artistul contemporan de origine română cel mai bine vândut şi apreciat în lume. Absolventă a celebrei universităţi americane, UCLA, ea a trecut de la pictură la sculptură cu mare succes. Lucrările Alexandrei se vând cu sute de mii de dolari, locuieşte în Beverlly Hills şi duce o viaţă normală.
Ce înseamnă pictura pentru tine? Dar sculptura?
Pictura este a doua mea natură. Iar scupltura mă face să gândesc tridimensional.
Ce te inspiră atunci când creezi?
Viaţa cotidiană, lucruri banale, sentimente complexe sau triviale.
Dintre toate tablourile pe cre le-ai pictat, care este preferatul tau?
Am trei care sunt favotritele mele: “Summer in Europe”, “The wine Tester” şi “Adoring YOU Hurts”.
În cat timp termini un tablou de făcut?
Din nou, depinde de mărime. Foarte rar lucrez la o singură pânză. În general fac mai multe lucrări în acelaşi timp. Aşa că nu pot spune cu siguranţă cât timp îmi ia sa realizez o lucrare.
Câte tablouri ai pictat pâna acum?
Nu am avut până acum această curiozitate, să număr câte lucrări am făcut. Poate datorită faptului că sunt un artist destul de prolific lucrez non-stop. Probabil că, la un moment dat, am să fac şi asta. Însă deocamdată pictez să am ce număra.
În ce lucrezi? Pe ce materiale îţi pui lucrările?
În acrilic, acuarelă, guaşe, ulei, tuş… Suporturile sunt: cărbune, pânză, hârtie şi metal.
Cum a fost începutul carierei tale?
Nu a fost uşor. Nimic nu mi-a venit pe tavă. Am muncit enorm şi nu regret. Uitându-mă în urmă, a fost alegerea mea şi nu regret nimic.
Dupa atâţia ani de când ai fost denumită “Micuţa Picasso” cum ţi se pare pare asta?
Aşa cum totul în viaţă este trecător, poate că va veni şi timpul în care oamenii nu îmi vor mai spune aşa.
Când faci o expoziţie şi în România ?
Eu sunt pregatită! Aştept propuneri în acest sens.
În America lumea a început să te ia în seamă, să te perceapă şi ca sculptor sau doar ca pictor?
Ambele ţinând cont că lucrările mele din sticlă şi bronz sunt un real succes.
Spune-mi mai multe depsre sculptură. Cum ai început şi cum ai trecut de la pictură la sculptură?
În urmă cu mai mult timp. Cu toate aceste am început să mă preocupe foarte mult să sculptez cam de prin 2003. A fost o trecere naturală de la pânză la bronz, fără eforturi sau momente de inpotmolire şi asta poate pentru că eu vad tablourile mele tri-dimensionale, în perspectivă. Ştiu ce se întâmplă în spatele lor.
Faci şi lucrări monumentale. Spune-mi mai multe depre ele…
Primul monument pe care l-am realizat a fost realizat în anul 2005 şi l-am donat pentru Singapore şi pentru oamenii de acolo. Acum, lucrez în atelierul meu sculptură la alte patru monumente şi intenţionez să le donez pe fiecare dintre ele câte unui continent. Este un proiect ambiţios şi care necesită mult timp de producere. Fiecare în parte are aproximativ 2 – 2.5 metri înălţime.
Ştiu că ai scris două carţi. Te rog spune-mi despre ele. Crezi că vreuna dintre ele va putea fi publicată şi în România ?
Sunt cărţi cu caracter biografic care prezintă lucrările mele din diferite perioade din viaţa mea artistică. În acest moment nu ştiu dacă vreo editură din România este interesată de publicarea lor, dar m-ar bucura prezenţa acestora în ţara mea de origine.
Ce înseamnă pentru un artist să fie în World Federation of United States Associations?
O mare onoare, o mare responsabilitate. Sunt pregătită să trec la un alt nivel de dezvoltare şi să fac parte din proiecte care îmi plac, care îmi sunt la inimă.
La ce preţ se vând picturile tale?
Depinde de mărimi, depinde de cumpărător… Un tablou se poate vinde între 2,000 $ şi poate ajunge la 100,000 $.
Care a fost cea mai mare sumă pe care cineva a plătit-o pentru o lucrare de-a ta? Cine este acea persoană?
400,000 $. Identitatea este contideţială.
Cam câţi bani ai făcut până acum din munca ta?
Îndeajuns să pot trăi o viaţă confortabilă.
Ce vedete îţi sunt fani? Ce vetede au cumpărat lucrările tale?
Phil Collins, Lary King, Debra Messing, Oprah, Andre Aggasi, David Foster, etc.
Ce înseamnă pentru tine luxul?
Este un dar de la Dumnezeu din care nu trebuie abuzat.
Trăieşti şi locuieşti în Beverly Hills. Ai o viaţă de prinţesă?
Am o viaţă normală pentru că mă consider un om normal.
Ai mulţi designeri preferaţi? Spune-mi pe ce cheltui cei mai mulţi bani.
Cartier, Chanel, Givanche, Balenciaga. Din fericire sau din nefericire cheltui cei mai mulţi bani pe genţi şi pe pantofii. Pe locul doi urmează bijuteriile.
Acest interviu realizat de mine a fost publicat în revista Luxury.
Nice people you get to know!!!
@Ioana Dragne: Viaţa e norocoasă cu mine! Ţi-am zis că mai am şi prieteni. Plus că cineva acolo Sus mă iubeşte!
Tablourile sunt superbe iar ea ca si artist este geniala,dorinta mea este sa achizitionez o lucrare dar nu stiu cum as putea sa intru in posesia acesteia. Felicitari ,ne mindrim ca esti romanca
@claudiaolaresc: Ma bucur că apreciezi munca Alexandrei.
Scrie un mail pe adresa: info@alexandranechita.com iar dacă nu rezolvi te rog spune-mi şi te ajut cu alt contact. Bafta!
daca esti interesata de achizitionarea unei lucrari te astept la icristiandaniel@yahoo.com sau 0747646456
Citat:
“Cronica Plastică:
O bingotă: Alexandra Nechita de Pavel Şuşară
Recenta expoziţie pe care Alexandra Nechita a deschis-o la Bucureşti – şi mai apoi la Cluj -, ambalată în nesfîrşite extazieri oficiale şi în suspinuri mediatice pline, cum se spunea, pînă nu demult, ,,de aleasă simţire românească”, a readus în discuţie gravele noastre probleme de psihologie şi de comportament. Acest eveniment ne-a dezvăluit, aşadar, încă o dată, acele bizare trăsături de caracter care ar stîrni un haz nebun de la distanţă, dacă de aproape nu ne-ar transforma zîmbetul în rictus şi hohotul în scîncet. într-o ordine întîmplătoare, ele sunt cam acestea: mai întîi, lipsa de discernămînt a factorilor de putere şi amatorismul lor enciclopedic, în al doilea rînd, dorinţa tacită, dar nu mai puţin fermă, de a păstra funcţia propagandistică a culturii, în al treilea rînd vocaţia delirului şi, legată de aceasta, setea de miracol întreţinută la cote maxime prin mecanismele bine unse ale unui scenariu pseudomistic. Evaluate în bloc, aceste vechi disfuncţii arată limpede că nici acum, după zece ani, societatea românească nu s-a eliberat încă din captivitatea acelui fenomen pervers şi degradant numit Cîntarea României. Elogiul ipocrit al ,,puterii de creaţie a poporului”, localizarea acesteia în oricare altă parte, însă în nici un caz în spaţiul profesionist, cu alte cuvinte contrapunerea talentului frust, vopsit strident etnic şi ideologic, muncii de creaţie calificate şi sistematice, clamarea unicităţii, a programului genetic irepetabil şi transformarea tuturor acestora în succese politice majore, iată un element de continuitate greu de contestat. Acestui oportunism demagogic şi ridicol i se mai adaugă astăzi şi cîteva elemente mult mai grave care au contaminat, asemenea unei boli devastatoare, întregul organism social; în cultură, ca şi în economie ori, mai cuprinzător, ca şi în viaţă, se cultivă insidios visul cîştigului spontan, lenea mentală şi pasivitatea şi s-a creat o stare de aşteptare fără nici un sfîrşit previzibil. Aşa cum un popor întreg aşteaptă indolent (şi orbit de speranţe tulburi) tot felul de salvări miraculoase venite din afară, prin graţiile hazardului sau prin bunăvoinţa vreunui gest mesianic (vezi delirul Caritas şi, mai nou, explozia epidemică a jocurilor Bingo), şi o parte semnificativă din clasa noastră politică şi din lumea mediilor de informare percepe cultura şi performanţa culturală ca întrupare, ca act revelat, ca dar al lui Dumnezeu sau ca o erupţie de lumină din adîncurile firii. într-un asemenea orizont înnegurat, cvasimistic şi iresponsabil din punct de vedere moral, profesionalismul, rigoarea, minţile creatoare dinamice şi acţiunile conştiente nu au nici o relevanţă. Ceea ce contează pentru aceşti administratori şi propagandişti ai abisului sunt răbufnirile exemplare, epifaniile, monstruozităţile pozitive, cu alte cuvinte naturile geniale. O astfel de pasivitate, de aspiraţie încordată şi de smerenie ipocrită, de o asemenea trăire exemplară prin delegaţie şi vagă năzuinţă spre dizolvarea în unicat, nu sînt altceva, într-un plan cultural propriu-zis şi într-unul simbolic mai larg, decît variantele unui Bingo metafizic, dezangajări leneşe în speranţa unor compensaţii prin milostivenia transcendentă. Alexandra Nechita, pe care Preşedinetele României a păstorit-o personal, cu un amestec de evlavie şi paternalism, este întruparea contextuală a acestui suflet de rentier pe care românii, într-un procentaj care ar trebui să îngrijoreze, şi-l tot afişează cu cu o mîndrie tîmpă cu o iresponsabilitate sinucigaşă.
Victimă a unei familii rapace şi a unui mediu care transformă totul, chiar şi inocenţa, într-o afacere lucrativă de multe ori cinică, Alexandra Nechita este purtată prin lume nu ca un artist, pentru că ea nu este nici pe departe un artist, ci ca un fenomen bizar, ca un exponat de bîlci, cum ar fi, de pildă, omul cu limbă de bou sau femeia jumătate şarpe. Dar dacă în cazurile acestea din urmă interesul vine din sincretismul om-animal, din înterpătrunderea a două regnuri care ţin de planul larg al zoologiei, în cazul Alexandrei Nechita curiozitatea se naşte din pricina sincretismului, să-i zicem aşa, stihial. Ea nu este comercializată ca o marfă culturală clasică, ci ca un copil-miracol, ca o entitate paradoxală, ca un amestec de frăgezime biologică şi de vulcan în combustie care eliberează spontan marile energii creatoare ale maturului exemplar: cu alte cuvinte ca Micuţa Picasso. Dacă în Statele Unite acest paradox este un simplu fenomen comercial, care va dispărea natural, exact la fel cum a şi apărut, odată cu inevitabila creştere a Alexandrei, pe malurile Dîmoviţei el este o bingotă. Adică lozul cel mare, biletul cîştigător, darul lui Brenciu, al lui Tociu şi al lui Palade, dovada irefutabilă că ,,energia creatoare a poporului român” a fost încă o dată confirmată (după cum bine s-a văzut şi pe teren, începînd cu emisiunea lui Dan Diaconescu şi sfîrşind cu ospitalitatea lui Emil Constantinescu, via Florin Călinescu ş.a.m.d.), că genialitatea ne paşte din pempărşi, că avem mari şanse în istorie deşi geografia ne creează dese coşmaruri din pricina vecinătăţilor. Şi în tot acest timp de aşteptări desfrînate şi de pusee delirante, mai mult sau mai puţin sistematoizate, artiştii adevăraţi, profesioniştii care fac în mod real cultura naţională, care modelează spiritul acestei ţări şi îi perpetuează chipul în timp, păşesc rătăciţi, pe undeva pe la periferia tranziţiei, autişti şi neinteresanţi pentru că şi-au pierdut de multă vreme atît calitatea de pericol public, de ameninţare pentru sistem, cît şi stricta utilitate propagandistică. Dacă acesta este, în mare, chipul moral pe care Alexandra Nechita l-a dobîndit în lumea politică românească, şi nu numai, asupra expoziţiei sale vom arunca o privire mai atentă săptămîna viitoare.”
Un articol scris cu rautatea carateristica vremurilor in care traim. As vrea sa cred ca este universala aceasta, dar ma tem ca noi romanii suntem premiantii ei.
Putea fi o simpla critica de specialitate nu lovituri in toate directiile.
Nu am vazut nici un argument pentru care pictorita nu are nimic de a face cu arta.
Nu inteleg de ce trebuie alaturat fenomenul Nichita, fenomenelor nenorocite care au trecut peste romani, sau care le-au meritat romanii, cum sunt jocurile de noroc, bancile frauduloase. Ceea ce a obtinut Nichita este rodul muncii sale pe care o face in continuare cu naturalete
Sau poate faptul ca romanii de mare calitate artisti, medici aici in tara lor sunt desconsidertai si condamnati la saracie .
BUNA ! LUCRARILE ALEXANDREI NICHITA SUNT DE NEDESCRIS DE SPECTACULOASE. SI MIE IMI PLACE SA PICTEZ DAR PRIN ASTA MA RELAXEZ, NU AM AJUNS SA FAC EXPOZITIE SAU SA IES IN EVIDENTA CU DESENELE MELE, POATE CA EXPERIENTA MEA DE PICTORITA ESTE LA NIVELUL MINIM ASA CA NU MA POT COMPARA CU FRUMOASA PICTORITA ALEXANDRA NICHITA. VA MULTUMESC.
Esti OK, bafta in continuare ….!
Adrian
felicitari! Compozitiile si sculpturile au o cromatica splendida.